Dificultăţi legate de debutul în activitatea didactică

În această postare doresc sa aduc în discuţie acele aspecte care pot influenţa  atat pozitiv cât şi negativ,  primii paşi în activitatea didactică, de profesor, indiferent de specializarea acestuia. 

 Debutul în orice profesie este deopotrivă dificil, stresant, dar şi stimulativ, oricât de pregătită profesional este noua persoană intrată în câmpul muncii. Condiţia de bază pentru angajarea în învăţământ este dată de absolvirea modulului pedagogic în perioada de formare , însă  acest lucru nu mai este de ajuns deoarece dificultăţile, complexitatea situaţiilor cu care se vor confrunta tinerii debutanţi nu sunt cunoscute complet, nici măcar din punct de vedere teoretic.

Nimic nu poate pregăti in prealabil tânărul profesor pentru această carieră, întrucât se ştie prea bine ca în această ecuaţie îşi va face loc si elevul, fiind cel mai puţin previzibil.

Orice schimbare de mediu stimulează tendinţa de a se adapta, de a se  acomoda şi accepta noile reguli, de a se supune unui proces de schimbare personală.  Dezvoltarea personală şi profesională porneşte de la autocunoaştere, formularea scopurilor  personale  cât şi în plan profesional . 

Analiza obiectivelor de învăţare şi elaborarea  planului de acţiune, estimarea corectă a resurselor şi efortului sunt condiţii esenţiale de reuşită în  dezvoltarea personală şi a unei cariere profesionale. Pe măsură ce o persoană evoluează într-o  carieră îşi va dezvolta un cadru de referinţă, care va implica: talentele, abilităţile, domeniile de  competenţă, principalele obiective, motivaţii, necesităţi, dorinţe, valori, criterii. 

Este de la sine înţeles ca există anumiţi factori ce vor influenţa  adaptarea acetuia în noul mediu, dar şi la noul rol, factori  stresanţi ce vor proveni din mediul extern, realizând şi ducând la suprasolcitarea tânarului în perioada sa de acomodare.

Enăchescu, analizează  şi ierarhizează acei factori de ordin biologic, psiho-social, profesional, şcolar, familial, ca  etape ale adaptării la noul rol:

• Surmenajul cu scăderea atenţiei, a interesului pentru muncă, urmat de fenomene de decompensare – randament scăzut, dezinteres, etc.;
•  Oboseala, ca urmare a suprasolicitării, cu manifestarea unei stări de indispoziţie, epuizare fizică şi nervoasă, deficit de atenţie şi frecvente erori;
•  Epuizarea nervoasă cu manifestări de nelinişte, iritabilitate, astenie fizică şi intelectuală, cefalee, ameţeli, cu forma cronicizată denumită „nevroza de supasolicitare”.
• Atunci când vorbim de probleme de adaptare şi situaţii care generează stres la locul de muncă, schimbări recente în modul de viaţă al indivizilor generează stresul situaţional, denumit şi stres cultural.

Aşadar, randamentul, eficienţa personală sunt factori care influenţează direct stima de sine şi funcţionarea persoanei.

Problemele cel mai des evidenţiate de cadrele didactice debutante, subliniate de M Craşovan (2005) sunt legate de:comunicarea cu elevii,rezolvarea situaţiilor conflictuale între elevi, relaţiile cadru didactic – elevi – părinţi, situaţii tensionate cu colegii sau superiorii,modalităţile de evaluare.

Ce ţin de individ:

• lipsa experienţei în domeniul profesional;
• neîncredere în forţele proprii;
• cunoştinţe practice insuficiente, iar teoretice ineficiente în practică;
• neîmpliniri legate de nevoile, aspiraţiile, aşteptările personale;

Putem aduce în discuţie caracteriticile surprinse de I.Radu şi M. Ionescu (1987) :

• dificultăţi de a găsi un limbaj accesibil elevilor, conforme cu posibilităţile lor de înţelegere;
• necunoaşterea psihologiei şcolarului şi dificultatea relaţionării profesor-elev;
• erori în apreciere şi notarea performanţelor elevilor;
• organizarea şi realizarea cu dificultate a lecţiilor practice;
• lipsa experienţei în munca de diriginte;
• nestăpânirea elevilor cu dificutăţi de învăţare ori tulburări de comportament.

Transformările pe care le manifestă cadrul didactic debutant în primii doi ani de activitate didactică au o relevanţă majoră pentru viitoarea carieră didactică. Condiţiile de apreciere ale  muncii depuse, interiorizarea rolurilor şi asumarea responsabilităţilor, motivează tânărul pentru  continuitate în activitatea didactică, îi facilitează adaptarea la mediul profesional, social pe care îl  descrie unitatea şcolară.

Însă şi un management adecvat al stresului, caracterizat prin gestionarea emoţiilor, dar şi a reacţiilor generatoare de stres,facilitarea şi automat anticiparea unor posibile strategii de înfruntare a situaţiilor dificile, dezvoltarea şi consolidarea stimei de sine,dobândirea unor abilităţi, metode şi tehnici de luare a deciziiilor optime şi de rezolvare a problemelor,  dobândirea unor tehnici de rezolvare a conflictelor, cât şi gestionarea unor relaţii de parteneriat profesional cu persoane competente ce pot oferi sprijin, pot ajuta tânărul debutant în a face mai uşor faţă provocărilor primelor luni.

Bibliografie
 CRAŞOVAN, MARIANA, [2004], Mentorul-modalitate de integrare profesională a cadrului didactic debutant, în Revista de Ştiinţe ale Educaţiei, anul IV, nr.1(10) Timişoara: Universitatea de Vest.
CRAŞOVAN MARIANA, [2005], Mentoratul on-line la distanta – avantaje si limite  în Revista de Informatica Sociala, an II, nr. 4

DUMITRU, ION A., [2001], Meseria de profesor şi exigenţele exercitării ei, în Revista de Ştiinţe ale educaţiei, anul III, ne.2(5), Timişoara: Universitatea de Vest 

 IUCU, ROMIŢĂ, [2000], Managemetul şi gestiunea clasei de elevi, Iaşi: Polirom

JOIŢA, ELENA, [2000], Management educaţional, Iaşi: Polirom.

                                     Planificarea lecției  - MEMORIA

Obiective :

Oo1: sǎ defineascǎ memoria : “proces de întipǎrire, stocare şi reactualizare a informaţiilor”;

Oo2:sǎ analizeze procesele memoriei: întipǎrirea, stocarea şi reactualizarea informaţiilor;

Oo3:sǎ explice caracteristicile memoriei;: enumerarea lor : caracter activ,selectiv,situational,,inteligibil

Oo4:sǎ ilustreze formele memoriei prin exemple din experienţa personalǎ;

Metode didactice:

1. Conversația (10min)

Salutul. Verificarea prezenței, de asemenea se creează și condițiile optime pentru desfașurarea orei.

2. Predare prin întrebări(15 minute)

Prin această metodă, se urmăreşte atingerea obiectivului 2 şi 3.

Conţinutul : Se vor adresa următoarele întrebări clasei:

Ce credeţi că reprezintă memoria?

Câte tipuri de memorie cunoaşteţi?

Elevii vor fi puşi să lucreze în grupuri de câte 5 persoane, fiecare grupă fiind nevoită să răspundă acestor întrebări. După ce sunt lăsaţi 10 minute să lucreze şi să reflecteze asupra acestor chestiuni, în 5 minute elevii vor prezenta printr-un reprezentant ceea ce au rezolvat, iar răspunsurile fiecărei grupe vor fi comentate, discutate de ceilalţi elevi.

3. Întrebări pe baza textului (15 minute)

Prin această metodă, se vor atinge obiectivele 2, 3, 4, .

Conţinutul: Elevii vor rămâne tot în grupuri de 5 persoane, fiecare grupă va primi o foaie cu schema lecţiei (definiţia memoriei, trăsăturile memoriei, tipurile de memorie, ). Ca sarcină, elevii vor avea de citit textul, de subliniat punctele cheie, să formuleze păreri cu privire la tipurile de memorie pe care le utilizează cel mai des, să reflecteze asupra importanţei uitării.

4. Expunere prin desene şi filme (10 minute)

Prin această metodă, toate obiectivele vor fi atinse, întrucât desenele şi filmele au rolul de a aprofunda, de a întări cunoştinţele elevilor, de a le fixa cunoştinţele, lucruri care înglobeză toate obiectivele prezentate.

Conţinutul: În 4 minute, li se va înfăţişa elevilor un desen (schemă) care înfăţişează particularităţile materialului de memorat , iar în 11 minute vor vedea un mic film legat de principale metode pe care ar trebui să le folosească pentru a ţine minte mai uşor, pentru a împiedica intervenţia uitării.

Introducere :

Cu ajutorul proceselor de cunoaștere, omul are posibilitatea să reacționeze la acele însușiri ale obiectelor care acționează nemijlocit “ aici” și “ acum” asupra organelor de simt, astfel încât el poate să trăiască în prezent. Omul, pe lângă multe alte capacitati de care dispune (de a simți, gândi, vorbi, imagina, dori, voi) o posedă și pe aceea de a reține, conserva și reutiliza propria sa experiența iar acest lucru este realizat cu ajutorul memoriei.

Definiție :

Memoria este procesul psihic de întipărire ,stocare( depozitare) și reactualizare a informațiilor.

Memoria este acel proces psihic care constă în întipărirea, recunoașterea și reproducerea senzațiilor, sentimentelor, mișcărilor, cunoștințelor etc. din trecut. Memoria definește dimensiunea temporală a organizării noastre psihice cât și integrarea ei pe cele trei segmente ale orizontului temporal – trecut, prezent, viitor.

Caracteristici :

Ø   Memoria nu este un simplu mecanism psihic de întipărire, stocare și reactulizare a informațiilor, ci și un mecanism psihic strcturant, constructiv și creativ.

Ø  In timp ce la animale ea se află în strânsă legatură cu semnificația biologică a stimulilor, la om ea are o semnificație strict socială a obiectelor .

Ø  Memoria are un caracter mijlocit, prin acțiunea psihică internă, subiectivă, în cele din urmă, cuvântul și gândul devenind mijlocitoare.

Ø  Memoria capătă un caracter logic, rational și conștient, ea presupunând înțelegerea celor memorate și reactualizate.

Ø  Memoria este implicată în marile comportamente ale vieții omului: cunoaștere și învătare, întelegere și rezolvare de probleme , inteligența și creativitate.

Ø  În consecință, memoria este cea care sudează elementele anterioare de cele care vor uma, cea care da posibilitatea reanalizării unor date anterioare ale cunoașterii, care împinge cunoașterea mai departe.

Ø  Memoria adaugă o nouă dimensiune vieții psihice, care îi asigură continuitatea.

Ø  Ea se află în strânsă interacțiune și interdependență cu toate celelalte procese, însușiri și capacitate psihice fiind influețată și influențând la rândul ei.

Procesele memoriei :

Procesele memorie se desfășoară atât în legatură cu reflectarea senzorială cât și în legatură cu procesele de gândire și de limbaj, la unii oameni predominând memoria senzorial-intuitivă, la alții cea verbal-abstractă.

1. Encodarea (întipărire) :

• Encodarea este procesul prin intermediul căruia informația este tradusă într-o forma care-i permite pătrunderea în sistemul mnezic. Computerul transformă informația în semnale electronice, omul în imagini sau în unităti cu sens.

2. Stocarea (păstrare):

• Stocarea informațiilor este procesul de păstrare în  memorie a informațiilor până când vom avea nevoie din nou de ele și le vom reactualiza. Principala problemă pe care le ridica stocarea sunt durata și forma ei.

• Dupa durata se clasifică în:

- stocarea de scurta durata (SSD)

- stocarea de lunga durata (SLD) fiind de doua feluri:

- vizuală

- verbală

• S-a remarcat în urma unor experimente că diverse litere erau mai rapid uitate de subiecți dacă acestora li se cerea să facă o serie de calcule mintale, fapt care le-a permis să considere că informația staționează un timp oarecare în minte apoi se șterge. ‘’Transferul” de informații din memoria de scurtă durată în memoria de lunga durata. Fără memorie, omul ar trăi un continuu prezent, viața sa psihică ar fi haotică, spontană fără stabilitate, durabilitate și finalitate în timp.

• Informațiile importante sunt “transferate” gradual din memoria de scurtă durată în memoria de lungă durată. Cu cât informația este repetată mai mult sau folosită, cu atât sunt șansele mai mari ca acestea să fie stocate.

• Oamenii rețin mai ușor dacă știu ceva despre acel lucru. Informația are astfel un înțeles și poate fi conectată mental la alte date referitoare, care se află deja în memoria pe termen lung. Din acest motiv persoanele cu o memorie bogată rețin mai repede.

3. Reactualizarea

• Reactualizarea informațiilor, numită și reamintire, constă în scoaterea la iveală a informațiilor memorate și păstrate în vederea utilizării, valorificării lor. Ea se realizează prin recunoașteri și reproduceri, prima se realizează în prezentă obiectului, iar a-2-a în absența lui. Recunoașterea presupunând procese de percepție, cealaltă implicând intervenția unor procese de gândire.

Formele memoriei :

Cu privire la formele memoriei, cei mai mulți psihologi disting intre:

-        memorie de foarte scurta durată(memoria senzorială);

-        memoria de scurtă durată;

-        memorie de lungă durată.;

1.     Memoria senzorială constă în parcurgerea drumului de către excitația provocată de organele de simț până la nivelul cortextului, drum a cărui durată este între 0.20-0.30 sec. Se referă la scurta inerție a simulării.

2.     Memoria de scurtă durată constă în fixarea unei părti din simulările senzoriale, care se păstrează ca imagine la acest nivel, până la 18 sec. Caracteristica sa este limitarea ca volum și durată a conservării.

3.     Memoria de lungă durată(nelimitată)presupune o persistență foarte mare a informației. Se ajunge la acest tip de memorie prin mijlocirea memoriei de scurtă durată, prin repetiții,asociații, încărcatură emoțională, înțelegere, legături logice. Continuitatea se manifestă prin prelucrarea informației la nivel cognitiv, semantic(intervenind gândirea și limbajul). Memoria de lungă durată nu este unitară. Se pot distinge memoria episodică și memoria semantică.

4.     Memoria episodică se referă la evenimente trăite personal de un subiect, fiind alcatuită din fapte și întâmplări localizabile în spațiu și timp.

5.     Memoria semantică este alcatuită din fapte, idei, concepte cu referire la ceea ce este general, opuse singularului, individualului. Imaginea lui Moș Crăciun cu sacul cu daruri lângă pomul de iarnă împreună cu familia, este o imagine personală spre deosebire de termenii generali fără nici o conotație specifică de ``Moș Crăciun`` și ``pom de iarnă.

6.     Așadar memoria se conturează ca o componentă esențială a vieții noastre cotidiene.

Memoria o regăsim ca:

-        Memorie imaginativă-prin conservarea, reproducerea imaginilor trecutului;

-        Memorie verbal-logică-prin conservarea ideilor, informațiilor;

-        Memorie afectiva- retrăirea emoțiilor trecute;

-        Memorie motorie-prin conservarea și actualizarea mișcărilor.

În raport cu personalitatea,orice teorie  explicativă asupra acesteia trebuie să recunoască rolul fundamental  al memoriei, fără de care nu s-ar putea susține persistența și constanța trăsăturilor de personalitate.

                                                       

 Anexa nr. 1

                                               Exerciţiu de memorie

Le citesc elevilor, rar, următoarea listă de cuvinte, pe care au sarcina să o memoreze:

  - elefanţi                            - călcau

  - speriaţi                            - mici

  - flăcări                              - apărare

  - iepuraşi                           - picioare

  - cenuşii                              - lipsiţi

  - violente                             - mari

Cer elevilor să noteze pe caiet cuvintele pe care le-au reţinut şi verific numărul cuvintelor corect reţinute.

Le dictez apoi o propoziţie alcătuită cu ajutorul cuvintelor din lista anterioară şi le cer să o reproducă, notând-o pe caiet.

„Elefanţii mari, cenuşii, speriaţi de flăcările violente, călcau în picioare iepuraşii mici lipsiţi de apărare”.

Compar apoi rezultatele şi  subliniez faptul că, deşi cuvintele din lista prezentată aveau un sens foarte clar, lista ca atare era lipsită de sens, pe când în cea de-a doua situaţie, alcătuirea unei propoziţii ce stabileşte relaţii strânse între cuvinte a uşurat foarte mult procesul memoriei.

                                                      ANEXA NR. 2

                                                      SCHEMA LECŢIEI

DEFINIŢIE:

Memoria este procesul psihic care asigurǎ întipǎrirea, stocarea şi reactualizarea experienţei anterioare.

PROCESELE MEMORIEI : 

-întipărire ;

-păstrare;

-reactualizare ;

CARACTERISTICILE MEMORIEI:

Memoria umanǎ este un proces:

-    activ;

-    selectiv;

-   inteligibil.

-    mijlocit;

FORMELE MEMORIEI:

-  memoria senzorialǎ (de foarte scurtǎ duratǎ);

-  memoria de scurtǎ duratǎ;

-  memoria de lungǎ duratǎ

- memoria episodica;

- meomoria semantică;-

- memorie mecanică

- memorie logică , etc

Bibliografie : Zlate, M. - Fundamentele Psihologiei, Editura Polirom, Iasi

                         Aniţei, M., 2010, Fundamentele psihologiei, Ed. Universitară, Bucureşti

 Rolul școlii în educația copilului 

    Psihologii, psihiatrii și alți specialiști au păreri diferite în ceea ce privește principalul factor în educația copiilor și, respectiv, în prevenirea abandonului școlar și a  delincvenței juvenile. Printre acestea se aduce în discuție și neîndeplinirea cu profesionalism a meseriei de părinte care  presupune cunoașterea de către acesta a rolului și importanței  pe care l școala o are în viața copilului. 

   Din punctul de vedere al părinților, definirea rolului școlii este foarte diferită. Acest lucru cu atât mai mult cu cât fiecare părinte a avut o experiență personală ( plăcută sau mai putin plăcută) în postura de elev. 
   Unii părinți văd școală ca pe un laborator în care copilul, odată introdus, este supus unor operații științifice. În urma acestora, se presupune că, după câțiva ani, el va deveni mai deștept, mai învățat, mai luminat și cu vaste cunostiinte din domenii cât mai variate. 
    Părinții din această categorie manifestă deplină încredere în instituția de învățământ, fără să se implice în mod deosebit în activitățile pe care le desfășoară ea. 
   Cei care fac parte din cea de a doua  categorie de părinți văd școala ca fiind o instituție publică a cărei sarcină este să aibă grijă de copiii lor câteva ore pe zi și să le dea sarcini pentru a-i menține ocupați în restul zilei. 

   Totuși majoritatea susțin că familia este cea care își pune amprenta, de cele mai multe ori definitiv, pe modul de formare a personalității tânărului om. 

   Alții afirmă că școala este cea care modelează copilul. Mulți părinți care au copii mai "năzdrăvani" îi amenință cu celebrele cuvinte: "Lasă că mergi tu la școală!" 

    Multi dintre parinti consideră că ce învață la școală este nesemnificativ comparativ cu ”scoala vietii”, de aceea nu se obosesc să dea o mare importantă acestei instituții. 

    Altă categorie se implică deosebit de mult în activitatea școlară, uneori exagerând fără să își de seamă. Ei sunt în stare să facă aproape orice, încât copilul lor să primească cea mai bună educație.Uneori din exces de zel, ajung chiar să le impună cadrelor didactice să folosească metode pe care ei le consideră eficiente, să le spună cum să realizeze activitățile.Din acest motiv, uneori se ajunge la reproșuri, mai ales dacă performanțele copilului sunt slabe. 

 Oricât s-ar strădui cadrul didactic, în ciclul primar și apoi în cel gimnazial să corecteze comportamentele deviante ale elevilor, nu ar avea rezultate semnificative dacă nu beneficiază de sprijinul familiei. 

  În clasele primare învățătoarea primește din partea copiilor o mare credibilitate, mai ales dacă aceasta a știut cum să le capteze atenția. Elevii o văd ca și o prietena a lor și, mergând acasă, spun că doamna învățătoare le-a cerut să facă ceva anume pentru a doua zi. Majoritatea se supără foarte tare și chiar plâng dacă nu reușesc să își rezolve temele sau dacă părinții nu au materialele necesare. Din acest motiv  se consideră a fi important că  învățătorul să cunoască foarte bine situația financiară a fiecărei familii pentru a da teme diferențiate. 

  Realizând periodic vizite la domiciliul copiilor, invatatoarea poate își formează o vedere de ansamblu asupra mediului în care se dezvoltă aceștia. Pot exista diferențe mari între ceea ce spun părinții și ceea ce se întâmplă în realitate. Mulți din părinții de astăzi își lasă copiii să vizioneze la televizor  desene animate, emisiuni și filme care îi fac mai violenți și care conțin expresii și cuvinte pe care cei mici le folosesc fără să le cunoască sensul și care, de cele mai multe ori, sunt vulgare. Înșiși părinții spun că ei nu s-ar putea uita la astfel de programe, dar nu le interzic celor mici să se uite.

 Dar oare ne aflăm  într-o societate în care copiii își conduc părinții? Nu este indicată autoritatea excesiva a părinților, ci o comunicare eficientă cu cel mic în care părerile și dorințele lui să fie ascultate și luate în considerare, în special cele care sunt benefice pentru el. Copilul nu trebuie condus, ci dirijat, indrumat, implicat și susținut în deciziile importante ce țin de persoana sa.

 Rămân totuși  anumite întrebări ce ar trebui să ne preocupe:  
 Cine are dreptate? 
 Care este cea mai bună atitudine pe care trebuie să o adopte părintele? 
 Cât de mult trebuie să se implice părintele în relația cu școala? 
 Cât și ce învață copilul de la școală?