Rolul școlii în educația copilului 

    Psihologii, psihiatrii și alți specialiști au păreri diferite în ceea ce privește principalul factor în educația copiilor și, respectiv, în prevenirea abandonului școlar și a  delincvenței juvenile. Printre acestea se aduce în discuție și neîndeplinirea cu profesionalism a meseriei de părinte care  presupune cunoașterea de către acesta a rolului și importanței  pe care l școala o are în viața copilului. 

   Din punctul de vedere al părinților, definirea rolului școlii este foarte diferită. Acest lucru cu atât mai mult cu cât fiecare părinte a avut o experiență personală ( plăcută sau mai putin plăcută) în postura de elev. 
   Unii părinți văd școală ca pe un laborator în care copilul, odată introdus, este supus unor operații științifice. În urma acestora, se presupune că, după câțiva ani, el va deveni mai deștept, mai învățat, mai luminat și cu vaste cunostiinte din domenii cât mai variate. 
    Părinții din această categorie manifestă deplină încredere în instituția de învățământ, fără să se implice în mod deosebit în activitățile pe care le desfășoară ea. 
   Cei care fac parte din cea de a doua  categorie de părinți văd școala ca fiind o instituție publică a cărei sarcină este să aibă grijă de copiii lor câteva ore pe zi și să le dea sarcini pentru a-i menține ocupați în restul zilei. 

   Totuși majoritatea susțin că familia este cea care își pune amprenta, de cele mai multe ori definitiv, pe modul de formare a personalității tânărului om. 

   Alții afirmă că școala este cea care modelează copilul. Mulți părinți care au copii mai "năzdrăvani" îi amenință cu celebrele cuvinte: "Lasă că mergi tu la școală!" 

    Multi dintre parinti consideră că ce învață la școală este nesemnificativ comparativ cu ”scoala vietii”, de aceea nu se obosesc să dea o mare importantă acestei instituții. 

    Altă categorie se implică deosebit de mult în activitatea școlară, uneori exagerând fără să își de seamă. Ei sunt în stare să facă aproape orice, încât copilul lor să primească cea mai bună educație.Uneori din exces de zel, ajung chiar să le impună cadrelor didactice să folosească metode pe care ei le consideră eficiente, să le spună cum să realizeze activitățile.Din acest motiv, uneori se ajunge la reproșuri, mai ales dacă performanțele copilului sunt slabe. 

 Oricât s-ar strădui cadrul didactic, în ciclul primar și apoi în cel gimnazial să corecteze comportamentele deviante ale elevilor, nu ar avea rezultate semnificative dacă nu beneficiază de sprijinul familiei. 

  În clasele primare învățătoarea primește din partea copiilor o mare credibilitate, mai ales dacă aceasta a știut cum să le capteze atenția. Elevii o văd ca și o prietena a lor și, mergând acasă, spun că doamna învățătoare le-a cerut să facă ceva anume pentru a doua zi. Majoritatea se supără foarte tare și chiar plâng dacă nu reușesc să își rezolve temele sau dacă părinții nu au materialele necesare. Din acest motiv  se consideră a fi important că  învățătorul să cunoască foarte bine situația financiară a fiecărei familii pentru a da teme diferențiate. 

  Realizând periodic vizite la domiciliul copiilor, invatatoarea poate își formează o vedere de ansamblu asupra mediului în care se dezvoltă aceștia. Pot exista diferențe mari între ceea ce spun părinții și ceea ce se întâmplă în realitate. Mulți din părinții de astăzi își lasă copiii să vizioneze la televizor  desene animate, emisiuni și filme care îi fac mai violenți și care conțin expresii și cuvinte pe care cei mici le folosesc fără să le cunoască sensul și care, de cele mai multe ori, sunt vulgare. Înșiși părinții spun că ei nu s-ar putea uita la astfel de programe, dar nu le interzic celor mici să se uite.

 Dar oare ne aflăm  într-o societate în care copiii își conduc părinții? Nu este indicată autoritatea excesiva a părinților, ci o comunicare eficientă cu cel mic în care părerile și dorințele lui să fie ascultate și luate în considerare, în special cele care sunt benefice pentru el. Copilul nu trebuie condus, ci dirijat, indrumat, implicat și susținut în deciziile importante ce țin de persoana sa.

 Rămân totuși  anumite întrebări ce ar trebui să ne preocupe:  
 Cine are dreptate? 
 Care este cea mai bună atitudine pe care trebuie să o adopte părintele? 
 Cât de mult trebuie să se implice părintele în relația cu școala? 
 Cât și ce învață copilul de la școală? 

Educarea copiilor rromi

                   

            “Natura ne aseamǎnǎ.

       Educația ne deosebeşte.” 

  



     Şi ca sǎ ne putem deosebi, este absolut necesar ca toți sǎ beneficiem de o educație. Nu diferențele sociale sunt cele care conteazǎ, ci ceea ce suntem, educația pe care o primim şi modul de a ne comporta cu ceilalți.

       Copiii de etnie romă se lovesc însǎ, de toate barierele care îi împiedică pe ceilalţi copii dezavantajaţi să obţină o educaţie bună, adeseori chiar în proporţie mai ridicată.De obicei, trăiesc în comunităţi defavorizate, cu rate ale sărăciei de patru ori mai ridicate decât media naţională. Lipsa hainelor sau a echipamentului corespunzător poate determina părinţii rromi să nu îşi trimită copiii la şcoală. Discriminarea şi excluderea socială sunt încă fenomene des întâlnite: în unele şcoli, copiii rromi sunt segregaţi de efectivul majoritar de elevi, în timp ce şcolile frecventate de un număr mare de rromi se află, în general, într-o condiţie mai proastă decât alte unităţi de învăţământ.

        În societatea românească, multe dintre figurile cele mai înstărite sunt relativ lipsite de educaţie. Acest lucru este accentuat în comunitatea romă, iar părinţii conferă o valoare mai scăzută participării la educaţie a copilului lor decât ajutorului financiar pe care acesta îl poate acorda familiei. 

       Mediatorii şcolari din comunitățile de rromi reprezintă o legătură esenţială între sistemul de învăţământ şi familii, dar acest rol este adesea greu de îndeplinit atât din cauza lipsei de candidaţi calificaţi (liceul este o condiţie obligatorie), cât şi a reducerilor bugetare. Un alt obicei rrom care poate sta în calea educaţiei copiilor este căsătoria şi sarcinile timpurii (care nu sunt frecvente, dar afectează în mod semnificativ fetele). Fetele rrome sunt uneori ţinute acasă pentru a avea grijă de fraţii mai mici.                                                               

        Problemele cu care populația rromǎ s-a confruntat în Romania, în epoca modernǎ, pânǎ în ziua de azi, au fost şi sunt cam aceleaşi peste tot în lume. Cred, cǎ explicația pentru situația de azi nu se gǎseşte doar în discriminare, cum afirmǎ anumite grupuri de presiune, care explicǎ aşa-numita “problemǎ a rromilor” exclusiv prin rasismul şi intoleranța majoritǎrilor. Cred cǎ ar trebui luate în seamǎ şi unele trǎsǎturi care țin de cultura romilor, care, aşa cum dovedeşte istoria lor, la presiunile venite din partea societǎții majoritare au rǎspuns de multe ori tocmai prin refuzul integrǎrii. Este vorba şi de faptul cǎ societatea majoritarǎ nu a asigurat totdeauna condiții pentru evoluția romilor în sensul modernizǎrii.

         Sper ca pe viitor situația sǎ se schimbe şi sǎ putem conştientiza faptul cǎ suntem toți la fel, suntem oameni şi nu putem dovedi asta decât prin solidaritate şi întelegere fațǎ de tot ceea ce este în jurul nostru.







Bibliografie:

1.PARTICIPAREA LA EDUCAŢIE
A COPIILOR RROMI
PROBLEME, SOLUŢII, ACTORI
Autori:
Mihaela Jigău – coordonator
Mihai Surdu - coordonator
Magda Balica
Ciprian Fartuşnic
Irina Horga
Laura Surdu
Consultanţi:
Cezar Bîrzea – Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei
Maria Ionescu – Oficiul Naţional pentru Romi
Ioan Mărginean – Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii
Filip Stanciu – Ministerul Educaţiei şi Cercetării

2.RROMII ȘI EDUCAȚIA
Autori:
Eniko Vincze & Hajnalka Harbula

Educarea copiilor cu nevoi speciale

"Singurul scop al educației este să transforme  oglinzile în ferestre.” 

  

Educarea copiilor cu nevoi speciale

De multe ori mă întreb: oare ce se întmplă cu copiii cu dizabilități? Primesc aceeași educație ca a unui copil sănătos?Situația actuală a copiilor cu nevoi speciale este ignorată de societate. Conform calculelor prezentate de UNICEF, 5800 de copii cu dizabilități nu frecventează școala. Mult mai gravă este situația celor care, mergând la lecții, nu sunt acceptați de semenii lor și sunt supuși glumelor. Există două tipuri de bariere în calea educației lor: prima este teama copilului cu nevoi speciale și a  părinților lui să îl ducă la școală, într-un mediu necunoscut. A doua este teama celorlalți părinți și a copiilor sănătoși că cei cu mai multa nevoie de ajutor vor fura din atenția profesorilor.   

Copiii cu dizabilități sunt numiți așa dintr-un motiv. Ei au nevoie de un ajutor și o atenție sporită, și mai mult decât atât, au nevoie de un program educațional adecvat pentru maximizarea potențialului lor de învățare. 

Familia este mediul natural de dezvoltare a copiilor, este primul mediu de socializare și de formare,  locul în care se dezvoltă comportamente, atitudini, locul în care copilul se simte în siguranță, este el, se comportă natural. Orice perturbare a mediului natural în care se dezvoltă copilul duce în final la o perturbare asupra dezvoltării fizice și psihice ale acestuia. Responsabilitatea de a crește și de a îngriji un copil, de a-l educa, a îndruma, sfătui, revine în primul  rând părinților.Aceștia trebuie să poată oferi  copilului îngrijire, să-i garanteze siguranță, să-i ofere căldură emoțională, stimulare, dar și îndrumare și reguli de conduită. În aceste demersuri trebuiesc implicați ambii părinți.Nașterea unui copil cu dizabilități atrage după sine importante modificări funcționale la nivelul familiei. 

Școala este una din verigile esențiale care contribuie  la depistarea precoce a copiilor cu deficiențe și totodată are menirea de a efectua o evaluare inițială din punct de vedere psihopedagogic. Așa că, indiferent de problemele copiilor este necesar, din punctul meu de vedere, ca aceștia să primească o educație în aceeași măsură ca un copil sănătos;  numai astfel ei se pot integra, pot primi o bună educație si pot  uita chiar și pentru câteva ore de problemele  cu care se confruntă.